„Pontismul”, ultimul stadiu al „băsismului”

Într-o lume complexă precum cea de astăzi, cu o țară bântuită de stafiile imperiilor moarte, pizmuită de vecini frustrați și situată în ochiul ciclonului geo-strategic care mătură ordinea lumii la finele primului război mondial de o sută de ani, românii nu își pot alege președintele doar pe baza percepțiilor superficiale asupra însușirilor personale ale diverșilor prezidențiabili. Opțiunea lor trebuie să țină seama de statutul de semi-colonie a României, de poziția ei geografică în contextul confruntării actorilor globali și de identitatea grupurilor de interese sau a clanurilor oligarhice (unele operând precum cartelurile mafiote) care stau în spatele fiecărui candidat.

Atâta timp cât impostura democratică mai lasă omului de rând un oarecare rol în desemnarea „guvernatorului” României, votanții, în rolul lor de cvasi alegători, ar trebui să se concentreze mai puțin asupra personalităților individuale susceptibile de a deveni pseudo-cârmacii corăbiei românești, cât mai ales asupra celor care teleghidează din afară această corabie. Dacă nu putem alege „cârmaciul”, oricum exclusiv nominal, este mai bine ca prin intermediul votului intern să influențăm cât de cât alegerea celui care, de la distanță, cu adevărat cârmește corabia. Spre a-l identifica pe acesta este necesar să descoperim și să analizăm grupurile interne care domină atitudinile fiecărui prezidențiabil funcționând precum firele prin care păpușarul mânuiește păpușa. Neștiind cine este păpușarul, ajungem la el urmând firele de care este legată păpușa. Apoi putem opta și încerca…

Prin ipoteză putem accepta că dl Traian Băsescu a fost cuprins de un furor freudian care i-a afectat într-atât discernământul încât l-a determinat să o susțină pe dna Elena Udrea pentru ocuparea funcției de șef al statului. Aceasta nu îi putea anihila, însă, inteligența animalului politic de pradă, pe care nimeni nu i-o neagă. În consecință, este de neînțeles de ce dl Băsescu, făcând din dna Udrea un fel de reîncarnare politică a sa, un alter ego și un executor testamentar, îi transferă efectele întregii încărcături negative a electoratului adunată împotriva sa!? Ceea ce este indiscutabil în favoarea contra-candidatului cu cea mai solidă imagine de opozant al Președintelui-jucător. Adică a dlui Victor Ponta.

După alegerile pe criteriu charismatic din anii 1990, România a cunoscut de-a lungul primului deceniu al anilor 2000 experiența votului negativ. Cetățenii nu au mai votat pentru cel care le plăcea cel mai mult ci împotriva celui care nu le plăcea deloc. La fel se va întâmpla și în 2014. Aceasta cu atât mai mult cu cât, pe de o parte, mulți vor să își ia revanșa după ce votul lor din 2012, referitor la demiterea președintelui, a fost anulat prin efectul unor abuzuri interne și externe ofensatoare pentru demnitatea și inteligența lor, iar pe de altă parte, cu cât lista candidaților nu include personalități convingătoare sub aspectul competenței și caracterului. (Exclud de la această ultimă remarcă pe domnul Teodor Meleșcanu, a cărei candidatură este, din punctul meu de vedere, una atipică, ea vizând un mandat de avarie - și prin aceasta de scurtă tranziție - pentru o Românie în stare de avarie.) Se poate, deci, anticipa că votul exprimând defularea frustrărilor și a antipatiei față de actualul președinte se va duce către candidatul perceput a se afla în cea mai radicală opoziție cu acesta, fără ca să se mai întrebe cineva dacă acesta este sau nu cel mai adecvat spre a răspunde sfidărilor actualului moment.

Până acum, prezidențiabilul Victor Ponta, cu concursul presei care îl sprijină, s-a remarcat prin avansarea unui program într-un singur punct: „Jos Băsescu!”. Cum Traian Băsescu nu candidează, lupta cu un non-candidat ar părea cel puțin bizară și de aceea nu ar fi prea convingătoare. Dispariția lui Traian Băsescu din arenă îl lasă pe Victor Ponta fără adversar și deci, fără țintă și fără program. Dacă, însă, Elena Udrea (un nume parcă predestinat, care deșteaptă în mentalul colectiv amintiri legate de alte două personaje feminine cărora li se atribuie un rol malefic în istoria României – Elena Lupescu și Elena Ceaușescu) este corespondentul feminin al lui Traian Băsescu (așa cum amândoi se străduiesc să ne convingă), atunci retorica antibăsistă a discursului pontist capătă suport. A fi anti-Udrea înseamnă a fi anti-Băsescu iar fiind anti-Băsescu ești destinatarul legitim al votului-sancțiune aplicat Băsescului.

Să-i scape, oare, dlui Băsescu acest raționament? Exclus! Atunci singura explicație este că actualul Președinte în realitate îl vrea pe V. V. Ponta drept succesor. De aceea îi dă un sprijin pe cât de real pe atât de subtil și pe cât de subtil pe atât de eficient.

Întrebarea este de ce? Pentru că a ajuns la un acord cu dl Ponta privind imunitatea și impunitatea sa, a familiei sale (în sens larg), a susținătorilor și simpatizanților săi după încheierea mandatului? Pentru că știe că dl Ponta s-a angajat în fața „Marelui Licurici” global, de la care și domnia sa a luat lumina, să îi continue politica perpetuându-i astfel regimul? Sau pentru amândouă?

În căutarea răspunsului trebuie să observăm că în spatele dlui Ponta nu este atât PSD ci ceea ce a intrat în folclor sub denumirea generică de „Grupul de la Cluj” – un grup transpartinic și transpartizan, transfrontalier și transnațional, cu aderențe masive la politica „licuriciului” berlinez. Prin controlul exercitat de acesta – ale cărui binecunoscute interese de afaceri sunt legate de Germania – asupra PSD, se explică de ce social-democrația română guvernează în stilul neo-liberalismului merkelian, favorizând austeritatea bugetară în locul stimulului economic, reducând obligațiile fiscale ale capitalului și mărindu-le pe cele ale salariaților, exaltând ideea unui stat care nu își asumă îndatorirea de a crea locuri de muncă ci numai de a combate corupția concurenților politici, comerciali, economici etc (sic!). Un astfel de stat, minimal în domeniile economic și social, este inevitabil maximal în domeniile poliției și justiției. Or, în acest loc „regimul Băsescu”, aflat pe punctul de a-și da duhul, se întâlnește cu „regimul Ponta”, aflat pe punctul de a se naște. (Le separă doar identitatea concurenților de eliminat.)

Regimul Băsescu a fost unul aproape ideal pentru promovarea intereselor străine în România. Relativizarea observației prin utilizarea cuvântului „aproape” se justifică prin faptul că acest regim a creat instabilitate și impredictibilitate politică dincolo de limitele suportabilității capitalului străin și totodată a distrus elita națională într-atât încât România a ajuns nu doar ușor de supus dar și imposibil de utilizat ca element de rezistență în confruntarea geo-strategică cu caracter global, reizbucnită tocmai din vecinătatea sa imediată și apropiată.

Aspectul din urmă îngrijorează azi SUA, care au nevoie de o Românie în același timp unită și incoruptibilă (politizarea, respectiv coruperea luptei împotriva corupției, o lipsesc de ambele) ca avanpost cu valoare strategică pe frontul rusesc. El, însă, coincide cu interesele geo-politice germane (congruente cu cele rusești) care după 1990 au urmărit constant fărâmițarea statelor central-europene, astfel încât ele să alcătuiască o zonă tampon moale, lesne de calibrat și comod de partajat între Berlin și Moscova. Or, segregaționismul ardelean promovat, sub alibiul „anti miticismului regățean”, de elitele provinciale cu ifose cezaro-crăiești și pofte de îmbogățire rapidă care au confiscat deopotrivă social-democrația română și candidatura lui Victor Ponta, este exact ceea ce se potrivește mai bine cu agenda berlineză a doamnei Merkel. În acest loc beneficiarii trans-atlantici ai expiratului „regim Băsescu” se despart de sponsorii euro-asiatici ai eventualului „regim Ponta”. Pentru cei dintâi, dezbinarea și destructurarea României ca efect secundar al autoritar-justițiarismului băsescian sunt o vulnerabilitate; pentru cei din urmă, sunt un atu de perpetuat prin național-populismul pontist.

Puterile străine care (în mod legitim pentru ele) își promovează interesele în România au nevoie ca aici să se realizeze echilibrul adecvat între obediență și rezistență. (Nu poți dirija ceea ce nu ți se supune și nu te poți sprijini pe ceea ce nu ți se opune.) „Regimul Băsescu” a asigurat reglarea permanentă a acestui echilibru și a stabilității lui într-un context dimanic, prin agregarea și punerea sub control politic a cuplului de forțe alcătuit din serviciile secrete și justiție. Protagoniștii externi așteaptă același lucru de la „regimul Ponta” și de aceea îl sprijină pe prezidențiabilul Victor-Viorel, fie prin încă locatarul Cotroceniului fie prin corifeii ardeleni. Ceea ce nu este clar este cum vor conviețui în aceeași barcă lupul american, capra germană și varza băsesciano-pontistă?

Este posibil ca dl Ponta să fi promis fiecăruia că va folosi în favoarea sa instrumentele preluate de la regimul Băsescu. Dacă este așa aceasta anunță o revoltă a „creditorilor înșelați” care nu va mai lăsa piatră pe piatră în România. Desigur, părțile interesate nu se vor confrunta direct ci prin intermediul românilor. Sub patronajul „Președintelui care unește” românii se vor bate între ei până la unu.

Este posibil ca dl Ponta să fi garantat numai perpetuarea regimului autoritar-justițiarist (sub haină național-populistă) fără să se fi angajat să îl folosească în favoarea cuiva. Unii (americanii) speră că, fiind construit după proiectul și cu sprijinul lor, acest regim îi va servi indiferent de persoana celui care se află formal în vârful său. Alții (nemții) calculează că și forma poate genera conținut, astfel încât cel ajuns la cârmă, fie și numai de formă, va pune efectiv stăpânire pe corabie și, sub impulsul grupurilor de interese interne de care este legat, fără a-i schimba sistemul de deplasare, îi va schimba destinația. Ca și în ipoteza precedentă, aceasta anunță continuarea și exacerbarea tensiunilor în interiorul regimului, ceea ce se va termina prin epuizarea totală a țării.

Este, în fine, posibil ca o eventuală înțelegere să nu se fi realizat cu Victor Ponta ci între cei care au interese vitale în România; ca domnul Ponta să nu fie subiectul unei tranzacții ci obiectul acesteia. În acest foarte probabil caz, România nu va fi prezentă la masă ca oaspete ci ca fel din meniu. Un fel ce poate fi „tranșat” și geografic (Ardealul, Moldova, Valahia) și tematic (interese economice, interese militare, interese politice) în cadrul unui compromis nu o dată contemplat de hegemonii lumii. Unul ia piața, altul ia bazele militare, justiția și serviciile, altul managementul geo-politic și infrastructura strategică. Mai multe Românii mici – separate sau împreună într-o mare Românie slabă – vor deveni o „zonă-tampon” sau o „țară a nimănui”, loc de separare sau de confruntare între tabăra euro-atlantică și cea euro-asiatică. „Regimul Ponta” va garanta executarea partajului folosind împotriva unei eventuale rezistențe băștinașe instrumentele „disciplinante” ale „regimului Băsescu”. După care nu va mai fi nimic; nici de împărțit nici de dat nici de luat.

În toate aceste situații „pontismul” va reprezenta, în mod legic, ultimul stadiu al „băsismului”. Ultimul în sensul că îl va continua și consolida, precum și ultimul în sensul că după aceea nu vor mai fi decât lacrimi și scrâșnire din dinți.